Diagnosticul de autism și cele cinci stadii ale durerii

Când un părinte primește pentru prima dată diagnosticul de autism pentru copilul său va trece prin cele 5 stadii ale durerii, la fel ca o persoană care a pierdut pe cineva drag. În fond, un astfel de părinte chiar a pierdut pe cineva, într-o formă simbolică, ce-i drept. El a pierdut copilul pe care credea că-l are și va trebui acum să se adapteze unei noi realități. În funcție de firea și de tiparele fiecăruia, un părinte poate trece rapid prin toate stadiile, începând apoi procesul de vindecare, se poate întoarce de mai multe ori la una dintre etape sau, în cel mai rău caz, poate chiar să rămână înțepenit în ea.

Negarea

„Așa ceva nu mi se poate întâmpla mie!”, „Nu e adevărat, medicul se înșală!”, „Uite, sunt doar mici apucături, restul e ok!”
Când realitatea nu corespunde așteptărilor noastre, mai ales în situații cu o puternică componentă traumatizantă, și un astfel de diagnostic este traumatizant pentru părinți, avem tendința s-o respingem, s-o negăm.

Furia

„De ce eu? De ce mie?” În această etapă ne revoltăm, încercăm să găsim vinovați pentru situația în care ne aflăm. Furia încorporează și multă energie, astfel că ea poate fi utilă în a ne mobiliza să căutăm soluții, să ne informăm, sa trecem la fapte pentru a face ce e mai bine pentru copil.

Negocierea

Uneori, când diagnosticul este bănuit, sau ne dăm seama că anumite lucruri nu sunt tocmai în regulă, poate apărea chiar înaintea negării. Este momentul în care încercăm să negociem cu Dumnezeu. Ne dorim să fi mers mai devreme la medic, să ne fi spus cineva că terapia nu are cum să îi dăuneze și că e recomandată începerea ei, chiar dacă puștiul e încă mic, să fi căutat mai mult, să fi făcut orice doar să nu se ajungă aici.

Depresia

Aceasta este etapa spre care o persoană care a suferit o pierdere se poate întoarce cel mai des. Orice acțiune este văzută ca inutilă, însăși existența noastră este privită astfel. Pot apărea gânduri suicidale, așa cu nu este deloc o etapă de trecut cu vederea. E important să găsim resurse în exterior care să ne poată ajuta să facem față provocărilor cu care ne confruntăm.

Acceptarea

Momentul în care realizăm că singurul lucru pe care-l putem face este să mergem mai departe este și momentul în care lucrurile pot începe să se schimbe. Odată ce diagnosticul este acceptat, ne putem concentra energia spre ceea se poate face pentru copil.

Nu toată lumea trece la fel prin aceste etape, fiecare are ritmul lui propriu în care le parcurge. Nu de multe ori unul dintre părinți a ajuns în faza de acceptare, în timp ce celălalt abia este în cea de negare. Când se întâmplă astfel, cereți ajutor de specialitate, pentru că interesul copilului trebuie să primeze, iar intervenția timpurie este în interesul lui!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *